Aș putea să mă închid în casă și în mine și să-mi plâng de milă.

Să mă gândesc la toate dățile în care am fost o scorpie și să dau vina pe karma. Să sun o prietenă aflată într-o relație fericită și să mă lamentez că viața asta e nedreaptă.
Dar astă viață n-am timp de asta. Nici măcar astă seară. Refuz să fiu femeia dependentă de un bărbat sau de o relație. Sunt mai mult decât iubita sau soția sau amanta cuiva. Sunt femeie! Mi-am tras o rochie pe mine și am de gând să mă distrez. Îmi trag și-un zâmbet și, în timp ce-mi încalț tocurile, rostesc tare, să mă audă singurătatea: „N-a fost să fie”
Aș putea să o fac pe victima. N-aș fi în niciun caz arătată cu degetul. M-aș pierde printre toate victemele lumii ăsteia. Aș putea chiar să-mi găsesc un soi de terapie de grup de tipul „Alcoolicii anonimi” și să spun în fața auditorului: „Bună! Eu sunt X și sunt o femeie care suferă.”
Aș putea să fiu ridicolă. E unul dintre lucrurile la care se pricepe oricine și pentru care nu se necesită nici diplomă, nici experiență. E ușor să-ți plângi de milă. Victima câștigă întotdeauna compasiunea. Oamenii puternici câștigă doar câteodată – admirația – dacă reușesc să se facă înțeleși.
Eu nu caut nici să mă fac demnă de milă, nici să mă arăt puternică. Sunt undeva la mijloc. Nu sunt o victimă căreia „nenorocitul i-a tras clapa”. Nu sunt nici cu adevărat puternică. Ca să fiu sinceră până la capăt, n-am plecat pentru că am vrut. Am plecat pentru că nu am putut altfel. Nu cred că toți bărbații-s porci sau că bărbații buni sunt luați. Cred doar că nici de data asta n-a fost să fie…