Din cînd în cînd, mai vin pe-acasã,

în satul meu, în satul drag!
Pe tata nu-l mai vãd prin curte,
shi mama nu mai iese-n prag.
În poartã atîrnã o crengutã,
un semn c-acasã nimeni nu-i...
Deschid cuprins de nostalgie,
shi intru...în ograda cui?
E casa noastrã pãrinteascã,
o casã fãrã de stapîn,
pãrintii au plecat departe...
shi niciodatã nu mai vin.
Doar nucul cel sãdit de tata,
shi-al nostru cîine gospodar,
mã-întîmpinã shi mã întrebã:
"De ce ne vii atît de rar?"
Mã uit la casa gîrbovitã,
la strachina ce sa uscat,
la bietul cîine care plînge,
cã apã nimeni nu i-a dat.
În casã lucrurile toate,
mai stau asa precum au fost,
cu praful vremii poleite,
nu-i mama, cã le-ar da de rost.
Cînd dau sã ies bãtrînul cîine,
cuminte shi-ntelegãtor,
îmi linge mîna parcã-ar zice:
"Nu mã lãsa singur sã mor!"
Cu inimi arse de durere,
Ne despãrtim bãtuti de soartã...
Tot una mã întorc acasã,
shi nu mai pun crenguta-n poartã..