Sincer?

Cred cu tărie că eu sunt cea mai curajoasă persoană pe care o cunosc.
In ciuda faptului că ştiam de la inceput , că relația noastră nu o să ducă nicăieri, şi că mă va lăsa mai devreme sau mai târziu , am pus suflet şi am fost trup şi suflet pentru el.
Oricum .. nici asta nu a contat.
Iubirea nu a contat.
Sentimentele nu au avut importanță.
Fericirea mea nu a contat.
Nici măcar eu nu am contat pentru el.
Pentru cine?
Pentru omul acela care m-a distrus.
Defapt...nu el m-a distrus.
Ci plecarea lui.
Felul în care mă iubea, dar totuşi nu m-a mai vrut lângă el.
Dacă-l mai iubesc?
Normal.
De ce n-aş face-o?
Ce fraieră sunt.
Asta crezi, aşa-i?
Dacă plâng după el?
Am plâns.
Acum plâng după fericirea mea.
După iubirea lui.
Sărutul lui.
Îmbrățişarea lui.
Vocea lui.
M-a uitat.
I-a fost uşor.
Eu nu-l uit.
Nu azi.
Şi poate nici mâine.
Nici poate peste o săptămână..
Sau o lună..
Nici peste un an..
Poate nu o să-l uit niciodată.
Mă sperie ideea asta.