"Lasă-mă să-ţi ating sufletul...!

”
„Cu tandreţe, te rog!...
Mi-e teamă că va îngheţa de frică dacă nu!”
Cum putem atinge sufletul cuiva?
Câtă încredere îţi poate acorda cineva atunci când îţi spune:
"Atinge-mă! Dar ai grijă să o faci cu tandreţe, sufletul meu e sensibil!”.
Te lasă să intri în universul său intim, atât de aproape de fiinţa-i profundă încât gestul tău trebuie făcut cu cea mai sfântă delicateţe.
Este o onoare extraordinară să fii primit în sufletul cuiva, chiar dacă şi numai pentru o clipă, să-l atingi cu un cuvânt, cu un gând, cu un gest blând şi asta să-i facă bine.
Să-l vezi că te priveşte cu emoţie în ochi şi nu poate să-ţi spună, printre lacrimi, decât:
"Nu mi-ai făcut rău!”
Abia după ce trecem de teama de a fi răniţi, descoperim bucuria tandreţii.
Este atât de greu să te simţi dezvelit, să îţi tremure sufletul, ca în aşteptarea a ceva ce are să se întâmple, să lupţi, să ţii cu dinţii de fărâma de curaj pe care o ai, ca să poţi rămâne deschis şi atât de vulnerabil în faţa cuiva, fără să o iei la goană.
Atunci când dai voie cuiva să-ţi atingă sufletul îi faci onoarea de a fi invitat în universul tău lăuntric în care, fiecare atingere contează,.... poate crea sau poate distruge.
Nu încredinţăm această încredere oricui.
Nu îngăduim oricui să descopere lumea noastră interioară, pentru că nu oricine ştie să păşească încet, iar cutremurele create de nepăsare distrug ordinea.
Nu oricine ştie să soptească, pentru a nu tulbura liniştea interioară în care îţi poate asculta muzica sufletului, pentru că nu toţi avem sensibilitatea armoniei.
Nu oricine înţelege că nu poţi fi un elefant printre porţelanuri şi să nu faci cioburi, la fel cum nu poţi să faci un suflet să vibreze fără extrem de multă preţuire, gentileţe şi tandreţe.
Câţi mai ştim să păşim pe vârfuri, să şoptim, să mângâiem şi să vorbim cu ochii?
Câţi ne-am simţit în stare să-i spunem cuiva drag, considerând că merităm: "Lasă-mă să-ţi ating sufletul...?